Cum a scapat Ceausescu de statuia soldatului sovietic din Piata Victoriei

Prin anii 70, circula zvonul că într-o împrejurare oarecare Elena Ceaușescu s-ar fi exprimt cam așa: „Voi nu-l meritați pe tovarășul!” Am rîs cu toții de nebunia tovarășei! Auzi la ea!…

Și totuși, într-un anumit moment, în vara lui 1988, mi-am adus aminte de vorba asta și i-am dat dreptate! Mare dreptate!

Mă aflam la Viena, iar gazdele mă plimbau să-mi arate atracțiile Beciului! La un moment dat m-am trezit în față cu monumentul soldatului sovietic eliberator. Și mi s-a făcut o prezentare a unui incident internațional petrecut cu puțină vreme în urmă: niște copii au măzgălit monumentul, inclusiv cu câteva svastici, ceea ce a atras mânia ambasadei URSS: „dacă primăria Vienei nu este în stare să asigure integritatea monumentului, o va face Armata Roșie!”

Ce-au mai tremurat austriecii, cu rușii nu-i de glumit în chestiuni dintr-astea, domnule!… „Săracii vienezi, ce n-ar da ei să scape de statuia recunoștinței față de Armata Roșie!”

Gazdele mele, foști bucureșteni înainte să ajungă vienezi, m-au întrebat și de soldatul nostru sovietic, din piața Victoriei, cum o mai duce cu sănătatea. Le-am răspuns, cu un aer de superioritate, că-n Piața Victoriei nu mai avem așa ceva!…

Nu le-a venit să creadă că noi, bucureștenii, nu mai suntem obligați să-i mirosim mujicului obielele! Dar cum de nu au aflat ei până acum?!… Nu s-a scris nicăieri! Nu-i de crezut! Ar fi vorbit la Europa liberă! Scânteia n-a scris nimic?…

Și brusc mi-am dat seama de adevăr: la București, anti-comuniști cum eram cu toții, adică anti-sovietici în primul rând, nu făcusem caz de dispariția soldatului sovietic, cocoțat cât s-a putut de sus în inima Capitalei, a Țării. Ne deranja prezența sa, o comentam cu haz, haz de necaz-ul nostru, românesc, vestitul!… Dar când ni s-a făcut pe plac și l-au dat jos pe muscal, nu fusesem capabili nici să ne bucurăm, nici să rostim o vorbă de prețuire pentru autorul gestului! Deh, era Ceaușescu, iar asta nu ne prea convenea. Nu ne stătea în caracter să-i recunoaștem vreun merit!… Faptul că Ceaușescu era autorul „eliberării” de soldatul sovietic ne strica toată bucuria!

Și iată-i, bucureștenii ăștia, ajunși vienezi, erau ei capabili să se minuneze de isprava „Bâlbâitului” și să rostească cuvenitele laude: Domne, ce curaj pe Ceaușescu!… Etc.

Noi, eu însumi, la București, nu ne pricepusem să vedem dimensiunea teribilă a evenimentului! A modificării din peisajul urban: dispăruse soldatul sovietic și noi nu știam să ne bucurăm! Nici măcar propaganda de partid nu a apăsat pe această „măreață înfăptuire a mult iubituli nostru tovarăș conducător”! Ce doreau, dar nu aveau curajul să facă austriecii, noi românii făcusem cu non-șalanță și mare precizie diplomatică!

Circula un zvon, că lucrările la Metrou au oferit un bun pretext. Dar să ne bucurăm ca lumea nu ne-am priceput! Căci, repet, ar fi însemnat să-l lăudăm „pe bune”, pe Ceașcă!… Ceea ce nu se cădea să faci, ca om subțire și de bine! Așa că dispariția soldatului sovietic din Piața Victoriei n-a fost un subiect discutat ca lumea în opinia noastră publică. Nici măcar la Radio Șanț!

…Am povestit și comentat această întâmplare în romanul Vin Americanii, din trilogia Șeitanii. Un exemplar din Șeitanii a ajuns la domnul Alexandru Budișteanu, fost arhitect șef al Capitalei, implicat decisiv în refacerea urbanistică a Bucureștiului care a urmat după cutremurul din 1977. Domnia sa și-a consemnat amintirile culese Sub patru regimuri pe toate continentele, o carte extraordinar de interesantă pentru cine vrea să priceapă cum a fost viața în România post-belică, în Epoca de Aur, îndeosebi.

La pagina 308 este relatată discuția crucială dintre domnul Budișteanu și tovarășul Ceaușescu, privind sistematizarea Pieței Victoriei, locul în care să se facă gurile de metrou. Aflând Ceaușescu că nu se poate face o ieșire din metrou între Bulevardul Aviatorilor și șoseaua Kisselef din pricina statuii ostașului sovietic eliberator, „în momentul acela i s-a luminat fața și a spus evident încântat: Ocupă-te dumneata de ieșihea din stația de methou, iah eu am să mă ocup de statuia soldatului!” Vorbe istorice.”

Firește, ieșirea de metrou pe locul unde statuia tronase atât amar de ani nu s-a mai făcut niciodată! Ceea ce se va fi aflat la Moscova negreșit! A contat în decembrie 1989?! Mai mult ca sigur!

Domnul arhitect mi-a trimis cartea sa apărută în 2014, și m-am bucurat să aflu aceste detalii privind acest moment istoric pe care bucureștenii, noi, românii, la vremea când s-a produs, l-am ratat, nu am reacționat în modul cel mai onorabil! Nu am fost la înălțimea momentului creat de Ceaușescu! Se poate spune, vorba coanei Leana, că nu l-am meritat pe Nicolae Ceaușescu, autorul demolării monumentului victoriei Armatei Roșii asupra Armatei Române!…

Nici măcar azi nu suntem în stare să comentăm acest moment istoric ca niște oameni seioși! O face în cartea sa domnul Alexandru Budișteanu, într-o privire retrospectivă asupra acelor ani complicați. O carte de referință, din multe puncte de vedere. Inclusiv cel literar, al calității scriiturii. Vom reveni cu amănunte. Până atunci, recunoștința și admirația noastră, domnule arhitect!.

Ion Coja

Comments

comments

Lasă un răspuns